Nota catre mine. Am inceput sa nu mai inteleg nimic din viata, nimic din ceea ce fac, ceea ce trebuie sa fac. Nu mai inteleg sensul lui “trebuie”, exact ca un copoi batran, care nu are de ales decat intre a-si da viata alergand dupa iepuri sau sa se intoarca pentru a fi batut crunt de stapan. Numai ca in cazul asta iepurii si stapanii sunt una si aceeasi entitate, dar privita din sensuri diferite. Sunt doua lucruri care inchid un cerc vicios, ca doua puncte antipodale. Dar sunt echivalente, reprezinta acel “STOP”.
Se pare ca drumul meu este oscilatie intre aceste doua semne de STOP. Si pe drum irosesc o gramada de timp, intrebandu-ma ce este gresit, ce este frumos, ce este corect. O viata care devine mai mult decat plictisitoare, mai ales ca fiecare punct din drumul acesta este de nerecunoscut daca il revizitezi, si, totusi, esti constient ca, poate, pe acolo ai mai trecut. Nu stii cand, nu stii cum.
Senzatia: inveti din greseli. Dar inveti doar un singur lucru rece, dureros, inutil: inveti doar sa le recunosti cand le repeti. Pentru ca le vei repeta ori de cate ori iti vei dori o a doua sansa. Care e solutia? Iepure-Vanator: sa nu iti mai doresti o a doua sansa stiind ca esti incurabil, sau sa nu iti mai pese de cate ori gresesti?
Terapia verbala nu mai ajuta, problema pare a fi una fizica, desi e de natura psihica. Cert este ca energia este echivalenta cu masa, desi in conditii diferite de acestea. Pana la urma, si un semnal electro-magnetic este o forma de energie, care necesita niste conditii de existenta (existenta ca forma masurabila de o fiinta umana).
Pe langa paradigma invatatului din greseli, mai exista si prevederea domeniului in care poti produce cat mai putine erori. Metoda este bruta, inumana: daca prima data esuezi, renunta. Prin acest proces meschin si barbar al decantarii comportamentale, omul ar trebui sa ajunga pe o alta figura geometrica, mai putin vicioasa decat cercul Iepure-Vanator.
Ah, si mai e ceva: nu pot ramane pe loc. Se misca cercul cu mine. In ambele sensuri, doar ca intre mine si iepure se nasc mereu puncte daca vantorul se apropie penru a controla rata mea de succes. Reciproc, se intampla la fel: iluzia prinsa de catre ogar se destrama pana a fi aruncata la picioarele stapanului.
Am descris o fomra de nemultumire personala. Am avut timp la dispozitie, nu am castigat nimic. Nu am ce castiga.
Varianta de abordare: nu ai ce pierde pentru ca nu ai castigat nimic – si, totusi, nu actionezi. Sa fie doar umilinta ogarului in fata stapanului de nesuportat pentru bietul animal, sau sa fie vorba de un model de caine de vanatoare cu malformatii congenitale sau alte probleme de sanatate?
Oricum ar fi, detaliile astea sunt prevazute in majoritatea cartilor de specialitate, unde problema este tratata cu indiferenta cuvenita unui aspect deja cunoscut si cucerit de catre stiinta. Am evitat sa spun “stiinta moderna”, pentru ca aceste lucruri relative sunt mai nocive decat nestiinta in sine.
If you did not understand a word from the previous text, then, probably, Romanian is not your mother language. It does not contain any technical data, so nothing is lost. I was just discussing the problem of having to lose something when a goal is at stake and you can not reach it. Does that seem interesting? Perhaps not, there are some unfinished business that we must attend to before making chaotic judgements on bits of insanity (at least how they are to be called by the “common-people”).